Aşteptarea - orizontală/verticală

Să scriu despre aşteptare este o provocare foarte mare pentru mine, mai ales că au făcut-o deja, înaintea mea, atâţia iluştri oameni de spirit. Să ai cutezanţa de a-ţi spune părerea despre aşteptare, e ca şi când ai încerca trufaşa desluşire a uneia dintre cele mai frecvente ipostaze, sub care omul îşi trăieşte viaţa raportată la cele două repere: naşterea şi moartea.






Cum înţelept scria Octavian Paler, în „Viaţa pe un peron”: „viaţa însăşi e o stare de tranzit între naştere şi moarte... un peron unde te zbaţi să ocupi un loc într-un tren... eşti fericit că ai prins un loc la clasa I sau la fereastră... altul necăjit că a rămas în picioare pe culoar... alţii nu reuşesc să se prindă nici de scări, rămân pe peron să aştepte următorul tren... Şi fiecare uită, poate, un singur lucru... că trenurile astea nu duc nicăieri... cel care a ocupat un loc la fereastră este, fără să ştie, egal cu cel care stă în picioare pe culoar şi cu cel care vine abia cu următorul tren...
În cele din urmă se vor întâlni toţi undeva, într-un deşert, unde şinele se transformă în nisip...”

Şi totuşi, neuitând de implacabilul sfârşit, de staţia terminus a vieţii noastre şi de gara mică în care ne găsim de multă vreme, de faptul că aproape toţi suntem egali în aşteptare (sub starea sa intrinsecă), dacă ne referim la modul în care aşteptăm, aş zice că, cel puţin două atitudini, ne diferenţiază:
- aşteptarea orizontală;
- aşteptarea verticală.

În fapt, este vorba de modul sub care ne manifestăm aşteptarea. Fără să încerc obrăznicia de a mă compara cu Octavian Paler, cred, la rândul meu, că aşteptarea trebuie să aibă un scop finit, altfel „aşteptarea devine un timp gol. A aştepta aşteptarea? Ar fi absurd. Aşa ceva nu există. A aştepta aşteptarea e moarte.” (Octavian Paler - „Viaţa pe peron”).
Aşteptarea orizontală este condiţionată de resemnare, de predare, fără luptă, a armelor, de renunţarea de a privi, paradoxal, orizontul. Orizontul nu se poate vedea în întregime, sub toate formele sale de manifestare, dacă nu eşti în picioare, nu eşti vertical. Aşteptarea verticală propulsează, oferă dinamică gândurilor, oferă perspective, alternative pentru viaţă. Oricând te poţi răzgândi, ai libertatea de acorda aşteptării timpi de desfăşurare, în funcţie de scopul urmărit. „Aşteptarea este provizorie, chiar dacă durează o viaţă întreagă” - Octavian Paler.
Evident, intenţia mea nu a fost de a clasifica aşteptarea, ci doar de a decela atitudinea sub care noi o realizăm, de a reconsidera poziţionarea noastră faţă de momentele de aşteptare, indiferent de numărul lor, aspectele temporale sau de altă natură.
În fond, după cum ştim, referindu-ne la aspectele aşteptării, vom redescoperi mereu neşteptate sensuri, chiar şi atunci când avem de-a face cu unii dintre semenii noştri sub orice aşteptări.
Iar dacă îmbătrânim, aşteptând, nu-i bai. O vom face vertical. 
Să auzim de bine!

Aşteptându-l pe Godot

„Gogo şi Didi sunt doi vagabonzi. Se odihnesc pe marginea drumului, solidari într-o aşteptare atemporală. Pentru că, ceea ce ştiu să facă cel mai bine, e să aştepte. Pe cine? Cum pe cine? Pe Godot!”
Aceasta este introducerea făcută de Samuel Beckett celebrelor personaje din „Aşteptându-l pe Godot”.
Dar, noi? Noi pe cine aşteptăm? Sau ce aşteptăm?
Pentru că, absurdul cotidian întâlnit în atâtea aspecte ale vieţii nostre, ne îndeamnă să avem una dintre, cel puţin, două atitudini: aşteptarea sau acţiunea.